Majoritatea persoanelor, in special ai mei, stiu ca mereu mi-am dorit sa fiu baiat. Am crescut doar cu verisori si jocurile baietesti. Stiam sa apar pase, dar habar nu aveam cum se poarta o fusta. Stiam cum se juca miuta, dar n-aveam idee ce inseamna si cum se foloseste un rimel.

Mi-am dorit sa fiu baiat si cand am mai crescut putin, cat sa-mi dau seama ca baietii sunt, de la mama natura, niste norocosi. Ca ei nu primesc cadouri lunare nedorite si nici nu trebuie sa depuna mari eforturi ca sa arate prezentabil. Ca ei nu trebuie sa aiba neaparat “maniere” sofisticate si nici manichiura perfecta. Ca ei pot purta aceeasi tunsoare si cu anii, ca la ei hainele nu se demodeaza dupa cum bat tendintele pe la Paris, ca ei stiu, printr-un reglaj genetic, cum sa schimbe uleiul si roata la masina.

Si eram invidioasa, caci barbatii mi se pareau, cumva, fara nicio slabiciune. Dar am mai crescut si am invatat sa transform ceea ce numeam “slabiciune” in lucruri pe care sa le valorific.

Am inceput sa constientizez darul pe care l-am primit si sa ma bucur de el. Am realizat ca pentru femei s-au scris poeziile si s-au inventat dantela si matasea. Pentru femei exista melodii de dragoste, ciocolata fina si fustele de orice fel. Ca orice femeie poate fi o doamna, chiar si fara un barbat la brat sau un inel pe deget.

Pentru ca o femeie poate fi sexy si in fuste scurte, dar si in tricouri labartate. Pentru ca eu, ca fata, ma pot pisici, caci acest “statut” mi-o permite. In anumite situatii.

Am aflat ca si corpul meu e mai mic decat al barbatului la care tin tocmai pentru a incapea perfect in bratele lui.

Am inceput sa iubesc a fi fata fiindca am invatat ca pot privi cu aceeasi ochi nu doar inocent, ci si strengareste. Am invatat ca pot fi independenta, dar ma pot lasa si rasfatata. Fiiindca imi place sa analizez situatii de-a fir a par. Fiindca imi plac discutiile lungi din fata unei cani de cafea sau ceai, cu cele mai bune prietene. Pentru ca imi plac detaliile, povestile frumoase si oamenii care iubesc.

Am invatat ca, prin a fi femeie, ma pot bucura inocent de flori si bomboane de ciocolata primite in dar. Am realizat ca si eleganta se invata, la fel ca echilibrul. Ca exista si femei care au familii acasa, dar si interviuri in reviste. Ca femeile au un dar de a sti lucrurile dinainte sa se intample.

Asadar, am invatat sa iubesc a fi femeie tocmai pentru ca am invatat sa iubesc micile detalii care schimba pictura de ansamblu intr-o opera de arta.

De 8 Martie.

Mi se pare foarte interesant si destul de pueril totodata cum incearca unii oameni sa conserve relatii si prietenii intr-o capsula stricata, ascunsa cica de trecerea timpului. Ma amuza usor sa privesc cum fetele isi acorda, cu “pinky promise”-uri, titluri superficiale de “best friends forever”. La baieti, procesul e mai lipsit de complicatii afective ce necesita gesturi atat de vizibile. Le au si ei, insa, pe ale lor.

Mi-e cam greu sa cred ca exista, pe bune, relatii cu “happily ever after”. Nu-mi pot imagina cum doua (sau mai multe) persoane pot ramane legate de o prietenie constanta si sincera pentru toata viata. Astea mi se par filme americane nominalizate la Oscar.

De ce? Din doua simple motive:

1. Nimic nu e vesnic.

Toti avem prieteni vechi. Persoane cu care am copiat la mate in generala, care ne-au imprumutat temele si cu care ne-am “ametit” prima data. Exista, in mintea fiecaruia, o anumita persoana cand vine vorba de “poznele” adolescentei, o anumita persoana care ne cunoaste cele mai ascunse secrete, cele mai mari temeri, cele mai crunte dezamagiri.

Le suntem datori cu jumatate din viata, cu orele in care ne-au ascultat problemele si si-au dat silinta sa gaseasca cele mai bune cuvinte sa ne indemne sa schimbam subiectul. Le suntem datori, la randul nostru, cu vorbe bune, cu nenumarate ceaiuri si cafele, cu interminabilele minute petrecute la telefon. Le promitem in fiecare zi ca maine agenda e mai libera. Si intotdeauna intervine ceva. Dar nu-i nimic, ei sunt cei care ne iarta mereu si isi schimba programul lor in functie de al nostru.

Dar nu ei sunt si cei care vor ramane. Pentru ca drumurile se vor bifurca, mai devreme sau mai tarziu. Desigur, ei vor fi, intr-un fel, mereu acolo pentru noi, cu un zambet larg si o vorba buna, cu o cana de ceai aburinda si imbratisari si mai calde. Si e pacat ca ei vor fi cei pe care ii vom cauta doar la nevoie.

2. Vremea trece, vremea schimba.

Schimba anturaje si sisteme de gandire. Schimba oameni, personalitati si temperamente. Schimba prieteniile in relatii serioase, dar si indragostitii in straini. Degeaba deschizi procese de constiinta, cu avocati ai apararii care sa-ti aduca inapoi vara trecuta si plimbarile dintr-o joi. Ca timpul da sentinte crude si condamna la prietenii fortate. Si stii ca vine ceasul de “ramas bun” si clipa de “adio”. Si nu trebuie sa te impotrivesti. Ca oamenii care ti-au frant orele de somn sunt oamenii care au venit sa plece. Au venit sa te invete o lectie, sa-ti deschida un drum, sa-ti arate o noua cale. Si nu ii poti obliga sa ramana pentru totdeauna. Nici n-ai avea de ce. Ca ei sunt aceia care au venit doar pentru un rol, dar au plecat (absolut din intamplare) cu cel mai mare premiu.

De aceea, e uneori bine sa-ti dai seama ca despartirile sunt inevitabile si, cateodata, benefice. Ca exista foarte putini oameni care vor fi acolo pana la sfarsit. Si nu pentru ca ei aleg sa plece, ci pentru ca la examenul asta trebuie sa te descurci singur.  In final, cred ca sunt mai frumoase prieteniile scurte, dar profunde, cu sentimente sincere si fara factura de platit la telefon, decat prietenii lungi si fortate din complezenta.

Nu exista momente perfecte, cum exista suficiente coincidente cat sa-i determine pe unii sa creada in destin.

Traim permanent conectati la internet si la retele de socializare. Bateriile de la smartphone-urile din dotare se descarca de la aplicatii, nu de la conversatiile dintre noi.

Timpul liber ni-l petrecem in fata unei cutii, mai nou plate, cu imagini. Nu ne lasam constiinta libera prea mult de teama sa nu devina atat de libera cat sa nu ne mai lase sa dormim. Exact ca un animal salbatic pe care, daca nu il imblanzesti, nu poti trai alaturi de el.

Dar avem sufiecienta rabdare sa gresim si sa persistam in aceleasi greseli pana cand si noi ne saturam de ele.

Doar am renuntat de atatea ori la broscute in favoarea printului din poveste. Am ramas cu mana goala, cu iluziile intr-o valiza si cu un drum care se prelungeste pana spre orizont.

Dar ce e trist este ca timpul asta va trece. Vor trece toate si vor veni momentele in care nu imi voi mai permite sa incerc din nou.  In care voi avea nevoie de zece alarme pe zi ca sa nu uit lucrurile importante. Poate voi avea nevoie de liste interminabile cu “lucruri urgente de facut”. Cand  o cafea cu prietenele va trebui sa-si gaseasca programare intre randurile inghesuite, cand familia va astepta cina gatita in casa ca pe o seara speciala. Vor veni si zile in care SMS-urile (nu alea de amor) vor fi date doar  cand trebuie luat lapte sau paine, iar intalnirea de afaceri e prea importanta pentru un telefon. Cand trebuie luat copilul de la lectiile de pian si cand masina nu mai are benzina.

Vor veni zile fixe cu ore fixe pentru clipele de iubire, cand e mai bine sa ne culcam devreme in timpul saptamanii ca dimineata sa putem auzi alarma de la ceas.

Dar eu vreau sa(-mi) fac timp. Timp pentru vacante reusite, nu pentru concedii cu plata. Timp, dar nu pentru a intalni VIP-uri, ci pentru momentele cu prietenii. Nu vreau sindrofii interminabile, de fite, ci evenimente pe care sa mi le amintesc cu drag. Nu vreau statui, ci copii care sa-mi semene,  vreau ganduri mereu noi si simtiri tot mai profunde. Si nu vreau plapume separate, ci asternuturi comune, in care sa avem aceleasi vise.

Nu vreau un drum usor, vreau un drum care sa merite.

Astea sunt vremurile de la rascruce de generatii. Cand noi, tinerii zilelor de azi, trebuie sa recuperam atatea lectii de la tinerii de ieri.

Noi, cei care ne orientam in spatiu doar cu GPS si Google Maps. Noi, cei care cautam in motoare de cautare raspunsuri la orice intrebare si solutii la orice probleme. Noi, care ne gasim singuri diagnosticul la bolile deduse de prin bloguri medicale.

Noi, tinerii, cei care stiu cum sa programeze orice gadget fara carte de instructiuni.

Noi stim sa iubim cu pasiune, dar parca mai mult cu atractie. Suntem rezistenti la heartbreak-uri si nu mai credem in dragoste la prima vedere si in Fat-Frumos sau Ileana Consanzeana. Noua parca ne e mai usor sa avem relatii prin sms-uri, facebook si messenger, decat relatii in care sa ne intalnim in parcuri.

Noi, care citim totul de pe Internet si nu mai intelegem rostul ziarelor pe hartie. Noi, care nu vom numara primul salar in bancnote, ci vom privi cateva cifre pe monitorul bancomatului. Generatia de azi, unde a fi popular se masoara in numarul de likeuri si retweeturi, in viewuri si commenturi.

Si ei:

Ei care au crescut fara Internet si informatie luata de-a gata. Ei, care inca mai stiau drumul pana la biblioteca. Ei, parintii sau chiar bunicii, care comunicau mai mult fata-n fata, decat prin ecrane goale si emotii redate prin emoticoane. Ei care n-aveau nevoie de aplicatii pe smartphone pentru a sti incontro se indreapta si unde trebuie sa ajunga. Ei, care inca mai au amintiri de redat si de pus pe replay la cina. Ei, cei care au inventat jocurile cu care noi am crescut si pe care le-am si uitat…dar, de altfel, nici nu vom mai avea nevoie de ele pentru copiii nostri.

Paradoxal e ca ei au sistemul de ghidare, noi avem drumul. Ei au o solutie, noi avem doar problema. Si e interesant ca, fara Google, tot ei gasesc raspunsuri mai adanci si mai precise la probleme banale la care noi inca mai deschidem browserul din dotarea calculatorului.